luni, 30 august 2010

Conversatie cu trecutul

A trecut atata timp, si totusi amintirile raman. Inca din cand in cand ma gandesc la tine, cat de pueril am putut sa fiu. Cat de visator am putut sa fiu. Pe cat de fericit eram cu tine, pe atat durerea a fost zdrobitoare. Un copil ca mine, ce nu avea idee ce inseamna dragoste sau sarut. Care nu stia cum e sau ce e dragostea, sau cum sa controlezi atata emotii si impulsuri. Nu m-ai invatat toate astea, nici nu stii prin ce treceam. Oare iti pasa? 

Anii trec, ma intreb, a mai ramas ceva in mine? M-am schimbat, enorm, daca m-ai intalni pe strada m-ai mai recunoaste? Eu unul pe tine, da. Insa cred ca tu, nu. Ciudat si ironic, desi visele si iluziile si sperantele au fost cele care m-au ranit in ultimul hal de mult, dar ironic si amuzant, tot ele ma conduc acum. M-am schimbat? In domeniul asta as zice ca nu. Nu pot sa renunt la ele. Visele imi dau speranta, speranta imi da credinta, iar credinta imi da putere. Asta sunt eu, asa merg eu. 

De te-as intalni acum, sa iti spun un lucru sincer. Probabil mi s-ar inmuia genunchii, si inima mi-ar lua-o la fugarit pamantul. De ce? Nu stiu, stiu ca nu mai e nici o sansa, dar cu toate astea, probabil, daca te-as vedea, as fi cel mai fericit om de pe planeta, din univers. De ce? As vedea ca esti bine, ca esti ok, si ca si bonus, ti-as auzi vocea aceea de care mi-este foarte dor.

Dar totul e redus la zero. Cum spuneam, nu imi raman decat amintirile, si toate momentele frumoase avute impreuna. Iar eu? Eu merg mai departe, ca si tine....

Etichete: , ,

1 comentarii:

La 6 septembrie 2010, 21:33 , Anonymous hime a spus...

senzatiile astea sunt asa de placute , deseori ma relaxez si incep sa rulez in minte propriul meu film , amintirile cele mai frumoase ... e asa de placut !

 

Trimiteți un comentariu

Comentezi !?

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

Linkuri de întoarcere către această postare:

Creați un link

<< Pagina de pornire