Conversatie cu trecutul

A trecut atata timp, si totusi amintirile raman. Inca din cand in cand ma gandesc la tine, cat de pueril am putut sa fiu. Cat de visator am putut sa fiu. Pe cat de fericit eram cu tine, pe atat durerea a fost zdrobitoare. Un copil ca mine, ce nu avea idee ce inseamna dragoste sau sarut. Care nu stia cum e sau ce e dragostea, sau cum sa controlezi atata emotii si impulsuri. Nu m-ai invatat toate astea, nici nu stii prin ce treceam. Oare iti pasa? 

Anii trec, ma intreb, a mai ramas ceva in mine? M-am schimbat, enorm, daca m-ai intalni pe strada m-ai mai recunoaste? Eu unul pe tine, da. Insa cred ca tu, nu. Ciudat si ironic, desi visele si iluziile si sperantele au fost cele care m-au ranit in ultimul hal de mult, dar ironic si amuzant, tot ele ma conduc acum. M-am schimbat? In domeniul asta as zice ca nu. Nu pot sa renunt la ele. Visele imi dau speranta, speranta imi da credinta, iar credinta imi da putere. Asta sunt eu, asa merg eu. 

De te-as intalni acum, sa iti spun un lucru sincer. Probabil mi s-ar inmuia genunchii, si inima mi-ar lua-o la fugarit pamantul. De ce? Nu stiu, stiu ca nu mai e nici o sansa, dar cu toate astea, probabil, daca te-as vedea, as fi cel mai fericit om de pe planeta, din univers. De ce? As vedea ca esti bine, ca esti ok, si ca si bonus, ti-as auzi vocea aceea de care mi-este foarte dor.

Dar totul e redus la zero. Cum spuneam, nu imi raman decat amintirile, si toate momentele frumoase avute impreuna. Iar eu? Eu merg mai departe, ca si tine....

Frunze de toamna...

Parea ca e viteaz, parea ca totul s-a sfarsit, parea ca are un inceput, ceva cam diferit.  ... Parea ....

Fugea prin padurea obosita de o vreme urata. De o toamna mult prea aspra pentru timpurile acelea. Soarele statea sa apuna, insa in mintea lui era acea teama de a nu realiza ceea ce isi propusese. Atat de aproape si totusi atat de departe, parea ca nimic nu l mai tinea intreg, imbratisase nebunia ca si cum ar fi fost scaparea lui, salvarea lui de mult asteptata. Fuga nu si gaseste oprirea, iar padurea devina din ce in ce mai inselatoare, la inceput, frunze ce cadeau in bataia vantului obosite de un trai decent in miezul verii, isi dadeau suflarea la finalul unui ciclu ce anunta venirea iernii. Impiedicandu se, cade pe un covor aramiu, puternic colorat de nuante portocalii, si galbene. Capu ii este indreptat spre cerul albastru, iar pasarelele presteaza munca mult frumoasa, ciripitul in voie larga. Prin mijlocul paturi de frunze obosite, isi croieste frum un rau nestingherit, cu o apa limpede asemeni unui cristal recent descoperit. Se opreste pentru o clipa si realizeaza ca fuga, nu l va duce nicaieri, se ridica incet, impacat practic cu gandul ca va pierde o batalie ce se asternuse de multa vreme. Se scutura de frunze, isi inchide ochii si se intoarce catre cel, ce il alerga, iata ca el insusi, il ajunge, si il imbratiseaza unindu se cu el insasi.

Nu poti fugi, de ceea ce te alearga toata viata ta, nu poti fugi de tine insuti, trecutul se intoarce ... prin diverse cai. Singura solutie, impaca te cu cel ce te fugareste pana ai sa mori .....

Lord Of The Dance- Cry Of The Celts