luni, 16 februarie 2009

Eliberarea...


Statea acolo intins, pe acea bancheta in exces incalzita. Incercase sa opreasca caldura, dar degeaba, nu reusea, nu se racea absolut deloc in compartiment. Isi inchidea ochii, in speranta ca, pana la destinatie, va reusi sa atipeasca totusi catusi de putin. Dar din pacate, si asta era sortita esecului, nu doar zgomotul produs de tren, ci si oameni din compartimentul sau, nu i dadeau pace. Cum sa omori cel mai bine timpul atunci cand calatoresti cu trenul? Exact, sa iti povestesti viata, de parca cineva ar fi cu adevarat interesat de ea, nu, doar asa, ca sa omori timpul hai sa intri in hora aceasta. Intra si el, un pic acolo, nimic mai mult, doar asculta, si aproba uneori cu capul si alteori, mai punea cate o intrebare la trecerea timpului. Ce era in capul lui, numai el stia, murea de nerabdare si totusi, trebuia sa aibe rabdare. Era un lucru, o decizie, pe care a luat o intr un moment de nebunie, nu nebunie gen camasa legat cu forta, nu Doamne fereste, nu un moment al inimi, al nebuniei ei, nu a ratiuni. Si era bucuros, stia ca o sa fie ceva frumos, at least, o sa intalneassca pe cineva. Acorduri de chitara, si sunete de pian in mintea lui. O frumoasa supa a celor mai frumoase instrumente de pe lume, totul intr o armonie delicata, detaliata. Ii hranea inima, o facea sa bata si mai tare, sa moara de nerabdare, si cu toate astea, el era blocat in acel compartiment, cu acei oameni, care nu aveau ce sa faca decat sa si povesteasca vietile. Trenul se opreste, o ushoara panica, se asterne peste tot trenul, in special in compartimentul lui, toti mirati de ce s a oprit brusc trenul.... ? 

Peste cam 10 min, controlorul vine la ei in compartiment, si intreaba, a tras cineva maneta? Nu, se primeste ca un raspuns. El, simte ceva, simte ca.... e... ceva afara. Se ridica si se uita pe geam. O lacrima, incepe ushor sa i curga pe obrazul lui. Nu era tristete, era o bucurie, o fericire in fata frumosului. Afara un peisaj mirific. Nu rezista tentatiei, se imbraca, oricum nu avea nici un bagaj, decat hainele de pe el. Incepea sa devina agitat, era ca si cum, natura, locul il striga, cu o voce de sirena, ametitoare, care iti ia mintile. Fuge catre iesire, fuge, ca si cum ar alerga spre eliberarea lui, din monotonia orasului, din acea jungla a betonului, unde nu ti poti auzi propriile tale ganduri. Deschide usa, un aer rece ii vine in fata, nu il supara, ii este cald, pune piciorul pe zapada aceea fina, si frumoasa, se aude cum calca zapada, oricat de silentios ar incerca sa fie nu reuseste. Se opreste si se uita in jur. Cerul era instelat, pe alocuri cu nori, si in dreapta mareta asemeni unei printese, era luna, asa de puternic luminata, incat bezna care incerca sa se aseze pe acel loc magnific, era dispersata, ucisa de catre razele ei puternice. O patura de zapada asa de alba, incat aveai impresia ca daca te vei baga sub, vei muri de caldura. Se uita in jos, in fata lui erau urme proaspate. Ca si cum mai fusese pe acolo. Dar stai, el de abia a coborat. Sa fie oare persoana care a tras maneta? Hmm, trebuie sa investigheze, sa fie sigur asa ca o ia pe urmele acelea. Trece printr o padure, in acea zona muntoasa, urca, simtea ca urca, si ca aerul devine din ce in ce mai rece, ajungand pe un pisc de munte, ramane uimit. Vedea o silueta, in fata lui, dar nu putea sa si dea seama, ce era, barbat sau femeie. Se duce spre acea silueta si ramane in spatele ei. Parul era lung, negru, dar stralucitor in razele lunii. Era o fata, se pune pe ganduri, inainte sa i zica ceva. De ce a tras de maneta? Care a fost scopul ei? De ce? Pana la urma, isi face curaj, si isi drege vocea mai intai, si apoi raspicat o intreaba... Tu ai tras maneta? Un moment de liniste, profunda, silueta aceea, se intoarce cu fata la el. Luna ii era in spatele ei, astfel incat, el se vedea in lumina, insa el nu putea sa si dea seama cum arata la fata. Vedea doar doua puncte stralucitoare, si totusi asa de misterioase. Se aude un glas, ii spune. Te am asteptat, stiam ca o sa vii, eram sigura de asta, trebuia sa fi in acelasi tren cu mine, vezi tu, am simtit asta, inima mea batea ca o nebuna, agitata, ne la locul ei. Se apropie de el, si il saruta. O saruta inapoi, insa buimac, nu realiza este un vis? Este o realitate? Ce e asta?.. O intoarce ca sa i vada fata, si doamneee cat de frumoasa putea sa fie. Ochi mari si stralucitori, negri, parul lung brunet, pe ici pe colo cate o bulca jucausa.Tenul ei era asa de frumos, alb. Era ca si cum Alba ca Zapada, se hotarase sa iasa din cartea de povesti, si sa faca pasi in lumea reala, tocmai pana la el. Cred ca te am gasit, ii spune el. Te am cautat cam mult timp, si am hoinarit aiurea. Si o saruta, in acel moment, razant doua caprioare pe langa ei trec. Se fugareau una pe alta, intr un joc de a prinselea. Incep ei doi sa rada, sa se simte liberi, eliberati de tot, complet liberi. Ocupati doar cu inimile lor, pline de fericire si de veselie, pline de speranta. Doua jumatati, in acel loc, tocmai s au gasit. Nu si au spus pe nume, ci pur si simplu, inimile lor au rezonat asa de puternic incat, timpul, numai trebuia sa mai treaca, ci trebuia oprit, cu orice pret. Si pentru cateva clipe, cei doi, au reusit. Se bucurau, fiind unul in bratele celuilalt, ca s au gasit, se simteau asa de bine, incat nu era nevoie de cuvinte. Auzeau muzica in mintea lor, da... ritmul, acela nebun al fericiri depline. Ii cuprindeau, si le facea trupurile sa se miste, intr un sens si ritm, dictat de fericire. Amandoi, in acelasi ritm, in acelasi sens, se miscau. O joaca a ochilor si a buzelor, se intetea. Aveau aceasta dorinta de a explora, de a afla, gustul si mirosul fiecaruia, atingeri ale degetelor, mangaieri ushoare. Totul trait la un nivel, dincolo de ceea ce se poate numi obisnuit. Era o intensitate, poate datorata si peisajului si al momentului, dar amandoi, aveau aceasi dorinta. Se citea pe ochii lor....

De aici, acum, numai vreau sa mai plec, timpul, il doresc mort, inert.... vrea sa traiesc aceasta clipa.... sa simt aceasta fericire, la aceasta intensitate... imi doresc sa fiu un zeu al timpului. Dar sunt muritor, si tot ce pot sa fac, este sa traiesc clipa, sa gust viata, si momentele ei, din plin... Pentru ca in final, sunt om, nu sunt zeu, iar daca viata mea, este data de momente ca acestea... atunci pot sa zic, ca macar am trait asemeni un zeu, nu al timpului, nu, ci al fericiri.........




aerosmith-i don't wanna miss a thing

Etichete: , , ,

3 comentarii:

La 18 februarie 2009, 00:08 , Blogger Eternal Sunshine of the Spotless Mind a spus...

O vei gasi:*

 
La 18 februarie 2009, 00:38 , Blogger Amy a spus...

De fiecare data cand citesc postarile tale ma simt....nu stiu. Ca si cum m-as intoarce in trecut si as privi cu ochii mintii imaginile. Povestea se relateaza in mintea mea. Si totusi nu pot sa-mi scot din minte imaginea ca totul se petrece in vremurile de alta data, din trecutul indepartat, din acele timpuri cand trenul era singurul mijloc de transport (in afara de un cal putere de la caruta). I like this feeling.

 
La 18 februarie 2009, 00:43 , Blogger neydamn a spus...

@ Eternal Sunshine of the Spotless Mind : sunt sigur de asta, she is just out there... :D

@ Amy: ma bucur ca ... posturile mele reusesc sa .. induca pe cineva in aceasta stare.. sincer chiar ma bucur :D

 

Trimiteți un comentariu

Comentezi !?

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

Linkuri de întoarcere către această postare:

Creați un link

<< Pagina de pornire