17 again...

Filmul este bun, mie unul mi a placut enorm de mult. Adika m-a facut sa-mi pun intrebari. Ce as face eu daca as fi din nou la 17 ani? Si cum stau la birou si ma gandeam, oare as vrea sa indrept lucrurile? Sau as repeta acelasi greseli pe care le am facut? Probabil ca as face mai multe, nu as mai fi fost asa, inchis in mine, as fi incercat mai multe lucruri, poate ca, in loc sa stau de vorba la telefon cu ea, poate as fi incercat sa o scot la o plimbare prin parc sa vorbim, telefonul era ok, dar mi as fi dorit enorm de mult sa fiu in preajma ei, nu doar sa mi folosesc imaginatia atunci cand ea era la capatul celalalt al telefonului. Probabil ca as incerca sa schimb asta, sa o vad mai des, nu doar duminica, sa i vad zambetul, sa i vad ochii, privirea, sa i simt parfumul, sa observ cum face gropitele acelea perfecte cand zambeste. Poate ca as fi incercat mai mult, poate ca as fi incercat sa i spun in fata ce simt pentru ea, poate ca asa nu as fi regretat faptul ca nu i-am marturisit sentimentele mele despre ea. 17 ani, pentru mine au fost, pragul dintre lumea de copil si maturizare fortata. Brusca nevoita, dar inevitabila ( sau poate ). Poate ca in aceea noapte, in care am fost acolo, face to face cu ea, la sunetul greierilor, la lumina stelelor, cand luna inca era pe cer, conducand o acasa, acel moment in care am avut ocazia sa i zic ce simt, de ce nu am facut o ? Teama, pentru ca stiam ca, o sa o pierd indiferent, lipsa de incredere in propriul eu, in mine, faptul ca nu credeam ca ar putea o fata ca ea sa se uite la mine, si cu toate astea, de abia asteptam ora 7 sa vorbim la telefon, aproape zi de zi. Au trecut 5 ani de atunci, wow, nu mi vine sa cred 5 ani, in care am pierdut multe. Am pierdut timp in special, si am luat o razna. M-am schimbat, in bine in rau nici eu mai stiu.

Imi aduc aminte, emotiile, bataile de inima care le aveam, in momentul in care intra in camera, imi aduc aminte prima oara cand am vazut o, nu puteam sa ma uit bine, la ea, nu puteam imi era rushine, de frumusetea ei extraordinara, nu puteam decat sa stau cu capu in podea. Dupa cateva minute bune, de privit podeaua, am ridicat privirea. Tot ce am putut vedea era acel spectacol de lumini, razele de soare ce veneau prin fereastra, isi gaseau locasul in ochii ei stralucitori, in buzele ei date cu un ruj finut si in buclele ei, God she is a beauty, mi am zis eu. Imi aduc aminte, cuvintele scurse din gura mea, cu o viteza mai mica decat a melcului. As schimba asta, probabil ca as spune din inima mea, sentimentele mele. Sa vada asta, mi as dori ca acel sarut, care mi l am imaginat atat de mult, over and over again, sa se intample. Rad acum, zambesc pentru ca acum mi se pare si prostesc si amuzant. Prostesc pentru ca am fost un prost ca nu m am dus sa o sarut, si amuzant, pentru imaginile felurite care mi au trecut prin capul meu. Odata mi am imaginat ca vin la ea acasa sa i repar calculatorul, si ea coboara pe scari, si se impiedica. Eu fug repede pe scari, si o prind in brate, fara sa cada pe jos, in asa fel incat sa o privesc in ochii ei, si sa fie acel moment, in care, buzele noastre nu se misca, ci pur si simplu ochii nostri patrund adanc in sufeltul fiecaruia. Acel moment calduros, in care, inimile fiecaruia se cunosc. Focul si fiorul acela care te trece, cand ti in mainile tale, lucrul pe care il iubesti enorm, pe care il pretuiesti ca pe o comoara, dar din cauza circumstantelor, trebuie sa nu arati acest lucru. La naiba cu ce gandeam atunci, prost am fost ca nu i am zis, si nici acum nu i am zis ce am simtit pentru ea. Poate ar trebui sa i zic? Ar mai conta? Nu cred, probabil ca nici nu se mai gandeste, rad, acum, pentru ca stiu ca, ea are viata ei, au trecut 5 ani. Cred ca nici nu ma baga in seama, acum 5 ani.

Au trecut 5 ani, de la 17 ani ai mei, de la privirea ei, de la zambetul ei, de la vocea ei.


Goran Bregovici - American Dreamers